Inceputul

Posted on January 03, 2013, 11:05 am
8 mins

spartacus-razboinicE cinci dimineata şi arunc o privire la ultimii 7 ani.

M-am chinuit să descifrez coduri interzise şi am aflat concepte periculoaase  despre cum funcţionează creierul, atracţia, ce ne face influenți dar şi influenţabili. Apoi am vrut să mă schimb.

M-am luat la trântă cu propriul creier şi am înfipt pumnalul adânc pentru a tăia obişnuinţe toxice care şi-au implantat rădăcinile în tot ce înseamnă procese de gândire, sentimente şi decizii.

Am îndepărtat cu precizie chirurgicală ce nu mi-a plăcut si probabil am învăţat mai multe decât trebuia să ştiu.

Nu a fost o lupta uşoară, a fost greu, al naibii de greu.

La final eram pe fundul unei prăpăstii, într-o baltă de sânge lipicios şi negru… dar totuşi dulce. O dulceaţă ciudată, nu semăna că nimic ce am gustat vreodată. Era o combinaţie bolnavă între dulceaţa pe care o simţi când te răzbuni şi altceva.

Ce altceva? Nu ştiu.

De ce răzbunare? Pentru că în sfârşit simţeam că i-am venit de hac celui mai mare duşman al meu. Reuşisem în sfârşit să arunc un bolovan peste văgăuna în care mişunau limitări periculoase, ţipau frici iraţionale şi mirosea a gânduri putrezite.

Era linişte.

Toată experienţa a fost ca o renaştere. În poveştile antice se spune că pentru ca băiatul să devină bărbat, băiatul trebuie să moară. Băiatul murise, murise cu totul, cu mare tam tam şi în chinuri grele.

Cel născut din rămăşiţele lui era mai puternic, mai dur cu sine, mai nepăsător la ceilalţi. Mai hotărât să ia ce-i al lui, ce i se cuvine şi chiar ce nu i se cuvine. Învăţase că sinceritatea şi corectitudinea supremă erau bune pentru societate dar nu erau întotdeauna bune şi pentru el, şi începea să facă în sfârşit ce vrea şi ce simte chiar dacă inchizitorul programării sociale îi striga isteric: “ŞEZI ÎN BANCA TA!”.

Era interesant.

M-am jucat multă vreme cu atitudinea asta şi cred că a fost una dintre cele mai frumoase perioade din lungul drum spre mine însumi.

Încet dar sigur, în locul neîncrederii s-a forjat o armură grea prin care nu putea pătrunde nimic din afară… dar nici nu putea ieşi nimic din interior. Multe din emoţiile şi sentimente de nesiguranţă care ne pun piedică mai des decât e cazul erau acum ferecate în lanţuri grele.

Da eram un om nou, schimbat. Păstrasem tot ce mi-a plăcut şi renunţasem la ce nu mi-a plăcut. Eram versiunea mea mai bună. Cu un set de gândire nou, cu emoţiile sub control şi cu încrederea până la cer. Eram pregătit să iau lumea cu asalt şi simţeam că vreau să înfulec din plin fiecare secundă trăită – mă bucuram din plin de victorie.

A fost ca o explozie.

Un BOOM ce răsuna până la conştiinţă şi de care se speriau toate fricile venite din Cutia Pandorei.

Eram exaltat, bucuros că în doi ani reuşisem să mă apropii atât de mult de personalitatea şi caracterul la care visam.

Fără să îmi dau seama, în acea perioadă am intrat într-o relaţie care s-a lungit mai mult decât calculasem. S-a întâmplat pur şi simplu, nu o căutasem dar totul mergea prea bine ca să am motive să mă rup.

A urmat o perioadă de patru ani în care mi sa dovedit că tot ce învăţasem era adevărat dar şi că mai am multe de învăţat. Era un joc cu totul nou pentru că era pe termen lung. Totul a mers bine. Era ciudat, pentru că de-abia aşteptam să meargă ceva prost ca să am motive să mă opresc. Era totul prea frumos şi nu ştiu dacă din cauza mea, a ei sau a noastră.

Ce nu era bine e că îmi pierdusem aciditatea şi dorinţa de a fi mai bun – eram în confort până la gât. Încet dar sigur, armura începea să ruginească şi confortul acela parea o sirenă care te atrage cu ochi dulci spre pierzanie. Am încercat să mă rup, dar nu ajuta la nimic.

Eram mai dezorientat ca înainte.

Nu era relaţia de vină ci eu. Nu îmi dădeam seama că în urmă cu 4 ani câştigasem doar o luptă, nu şi războiul.

De ce simţeam că se destrăma tot ce construisem înainte? Cavalerul negru, născut din suferinţa băiatului era acum cu un genunchi la pământ şi se sprijinea cu greu într-o sabie de oţel ce începea să devină prea grea pentru a continua lupta.

Am început din nou să caut răspunsuri, dar de data aceasta dincolo de graniţele doctrinelor vechi. Din fericire, mi-am dat seama că de fapt renunţasem la a învăţa. Credeam că le ştiu pe toate dar aroganţa asta era cât pe ce să mă coste tot restul vieţii.

Atunci am învăţat că nu putem pune niciodată capăt dezvoltării, în fiecare zi TREBUIE (da am folosit un cuvânt interzis) să lucrăm şi să luptăm. Să simţim pe pielea noastră rănile acestei lupte apoi să le lăsăm să se cicatrizeze pentru a deveni mai puternici. Dacă te opreşti din luptă începi să putrezeşti pe dinăuntru. Stagnarea înseamnă moarte materială, psihologică şi spirituală.

Armurile nu au fost făcute să stea în muzeu şi menirea săbiilor nu este să stea în teacă.

Războiul continuă.

 

Comments

comments

2

2 Responses to: Inceputul

  1. Constantin

    January 12th, 2013

    foarte reusit postul,o expunere foarte…nu gasesc cuvantul care sa il descrie…superb cel putin spus.Felicitari si tot mai sus!

    Reply
  2. January 13th, 2013

    TREBUIE nu e un cuvant interzis. Este libertatea fiecaruia de a alege sa-l foloseasca sau nu. In conditiile in care cineva il foloseste ca OBLIGATORIU, NU SE POATE ALTFEL, este irational.

    Insa, daca il foloseste la forma CONDITIONALA, asa cum ai facut-o tu, este logic, pertinent si functional.

    Nu trebuie sa fac acest comentariu, insa o fac deoarece ALEG sa o fac. NU TREBUIE sa te dezvolti, insa daca vrei sa o faci TREBUIE (asta e calea) sa inveti, sa muncesti sa depui eforturi.

    Reply

Leave a Reply

  • (not be published)